Just a blog


Un comentariu >

Dragobete-romanescDragobetele sau Sântion de primăvară, cum i se mai spune în popor, este, cum bine știm deja,  o sărbătoare a fertilității, a fecundității, a iubirii între un bărbat și o femeie, pe care îndrăgostiții o așteaptă cu mare înfrigurare și emoție, an de an.

Se crede că Dragobetele (24 februarie) sau Drăgostițele, asemeni Sfântului Valentin, amplasat în aceeași lună, dar puțin mai devreme, la 14 februarie, asigură tranziția către un an roditor, îmbelșugat și un trai mai bun. Pare-se că această sărbătoare coincide cu o magie a întoarcerilor, respectiv cu momentul când cloștile se întorc la cuib, iar vitele de la iesle, dovadă că, odată cu sfârșitul iernii, oamenii se întorc la munca câmpului, iar natura renaște.

Dragobetele vestește totodată logodna păsărilor, care, dacă nu își vor găsi perechea,  riscă să zboare stinghere până la Dragobetele din anul următor. Tot astfel, bărbaților li se recomandă să între în contact cu forțele fecunde, să își caute partenere cu care să trăiască în deplină armonie și afecțiune. Conform spuselor din bătrâni, bărbații, flăcăii nu au voie să se certe cu soțiile, iubitele sau cu alte femei, dacă vor să le meargă bine tot anul.  Expresia „Dragobetele sărută fetele” întărește astfel ideea că băieții trebuie să fie, măcar de această dată, dacă nu zi de zi, extrem de cuceritori și de drăgăstoși, iar fetele să se lase sărutate și să se prindă, voioase,  în jocul dragostei.

În strânsă legătură cu miticul personaj se află, potrivit unei legende (pusă în circulație de Gheorghe Asachi) nimeni alta decât vestita Baba Dochia (cea cu 9 cojoace) sau baba Marta,  mama sau, după unii, soția lui Dragobete. Plasarea acestei zile de slăvire a dragostei în apropiere de luna martie i-a făcut pe unii folcloriști să întrevadă, în această sărbătoare, rădăcini străvechi ale Zilei (Internaționale) a Femeii (8 martie).

Din punct de vedere religios, ziua de 24 februarie semnifică  întâia și a doua aflare a capului Mergătorului Înainte și Botezătorului Ioan, iar în „Viețile Sfinților” ni se spune că:

„fiind tăiat cinstitul cap al Sfântului Ioan Înainte Mergătorul, l-a luat în tipsie necurata jucătoare și l-a dus maicii sale Irodiada. Iar ea nu l-a dat să-l îngroape împreună cu trupul, pentru că se temea ca nu cumva Ioan să învieze când trupul i se va lipi de trup. Deci ea a poruncit ca trupul să îl arunce, iar ucenicii luându-l noaptea în taină, l-au îngropat în Sevastia, cetatea Samariei, însă capul l-a îngropat Irodiada în curtea sa, în adânc pământ, la un loc ascuns și necinstit…Femeia lui Huza, economul lui Irod, l-a luat de acolo noaptea în taină și punându-l într-un vas de lut, l-a îngropat în muntele Eleonului, unde era satul lui Irod.După aceasta trecând multă vreme, un bărbat slăvit, Inochenție,vrând să zidească o biserică mică de piatră și, după dumnezeiasca rânduială a găsit capul ascuns în pământ, în vasul cel de lut; iar din unele minuni care se făceau într-acea vreme și prin dumnezeiasca descoperire, cunoscând că acela este capul Mergătorului Înainte, îl păstra la sine cu cinste…” (Viețile Sfinților, VI, pp722-724)

Alte credințe și obiceiuri

  •  Fetele și băieții petrec la horă, se veselesc, glumesc și râd, pentru a fi îndrăgostiți tot timpul anului.
  • Dacă fata nu se întâlnește cu niciun băiat și nu se lăsă iubită,  atunci așa rămâne tot anul. Cu cât fata leagă mai multe vorbe glumețe cu băieții, cu atât se mărită mai ușor.
  •  Dacă vremea este frumoasă, băieții și fetele de la țară merg împreună, hăulind și chiuind, să culeagă primele flori ale primăverii.
  • Din zăpadă netopită fetele își fac provizii de apă cu care se spală la anumite sărbători de peste an ca să aibă spor în casă și să fie iubite.
  • Sărbătoarea se ține ca să le meargă bine păsărilor, se fie sănătoase și să se înmulțească.
  •  Oamenii nu lucrează, fiindcă se tem să nu se îmbolnăvească de friguri sau să nu le mănânce păsările porumbul, când se coace vara.
  • Ca să își ferească copiii de arsuri, țărăncile le leagă de gât un șnur roșu împletit cu bumbac alb, de care leagă un bănuț, de preferat din argint.
  • Este bine ca în toate casele să se aprindă rădăcină de iarbă de mare.
  • Babele fac vrăji de dragoste la fetele tinere.
  • De Dragobete iese ursul din bârlog și dacă își vede umbra, intră la loc, semn că vine gerul.
  • Dacă plouă în ziua de Dragobete, primăvara vine mai devreme, în timp ce alții cred că, dacă prima și a doua zi după Dragobete sunt ploioase, primăvara va fi frumoasă.
  •  Din bătrâni se povestește că demult cineva a lucrat în această zi, iar vara nicio pasăre din bătătură nu i-a mai făcut ouă. Altora le-au luat ulii puii sau au murit de boală.


Scrie un comentariu

Unde te-ai da prima data cu Bicicleta Rosie?

In ceea ce ma priveste, nimic n-ar putea sa imi insenineze mai mult ziua decat sa castig frumoasa bicicleta rosie de la Coca Cola, asa ca sper ca acest mini-articol sa fie cu noroc! Va dati seama ca, daca as avea bafta asta, ar trebui sa imi trag mai intai vreo doua palme, asta ca sa fiu sigura ca totul e aievea si nu visez!

Dar sa nu mai bat campii si sa raspund la intrebarea voastra. Pai, unde m-as da prima data cu bicicleta rosie? Ei bine, la serviciu! Da, ca sa moara toti dusmanii mei de ciuda, uite-asa! Adica prin curtea Televiziunii, unde cu drag si spor muncesc, iar pentru ca Herastraul se afla doar la o aruncatura de bat de mine, as profita un pic de neatentia sefului (sper ca nu e acum pe receptie) ca in asa-zisa pauza de masa, sa dau fuga repejor in parcul meu preferat, chiar in jurul lacului (nu ia mai mult de 20-30 minute!)

Articolul participa la concursul organizat de Coca-Cola, dedicat bloggerilor silitori! 🙂


Scrie un comentariu

Cum te feresti de pericole cand mergi cu bicicleta rosie?

Nici macar ca pieton nu mai esti in siguranta in ziua de azi, daramite daca te afli pe doua roti, pe soselele patriei, printre conducatori auto, nepasatori, neatenti sau care au „capsa pusa”? Pana si in parcuri trebuie sa fii atent, daca vrei sa eviti la timp copilasii lasati de izbeliste, maidanezii, biciclistii si rollerii vitezomani, care, daca nu esti pe faza, iti pot taia calea pe nepusa-masa si sa te azvarle in prima tufa (ai noroc ca nu pe ciment). Mare lucru daca scapi doar cu cateva vanatai !

Asadar, cum sa te feresti de pericole cand esti la ghidon?

Pai, in primul rand, este foarte important sa te faci vizibil (mai ales noaptea). Doteaza-ti bicicleta cu lanternele de culoare alba/galbena, in fata, si de culoare rosie, in spate), accesorii reflectorizante (posibil sa arati ca un pom de Craciun, dar, cel putin, asa te va vedea tot poporul), oglinda retrovizoare si claxon cu un sunet strident/puternic. Asa te vei strecura mai sigur si mai repede prin multime. Ai grija neaparat ca bicla sa aiba un sistem adecvat de frane si nu vorbi la mobil, chiar daca te crezi vreun smecher, care sa faca mai multe deodata! De fapt e interzis, prin regulament, sa faci asa ceva , daca bicla nu este prevazuta cu un dispozitiv de tip “maini libere”…

Evita (pe cat posibil) aglomeratia  si alege strazile laturalnice  (aerisite), mai ales daca nu esti un biciclist experimentat – cum este cazul meu. Tocmai pentru ca pedalez de putin timp (doar de vreo doi ani), eu una nu ascult muzica la casti, pentru ca risc sa nu aud masinile din jur si sa intre vreunul (vreuna!) in mine cand mi-e lumea mai draga, adica taman in timp ce savurez melodiile mele preferate: „Stairway to heaven” sau „Road to hell” (life is such a bitch sometimes!)
Nu mai insist asupra faptului ca este absolut obligatoriu sa respecti regulile de circulatie (oriunde te-ai afla), sa urmezi traseul pentru biciclisti (marcat pe jos cu galben – atentie si la sagetile care indica sensul de mers), sa casti bine ochii, de fiecare data cand schimbi banda /directia de mers…

Atentie la cum traversezi pe zebra! Pentru ca legea spune sa te dai jos din sa, in astfel de cazuri. La traversarile intersectiilor, foloseste trecerile pentru biciclisti marcate, iar daca circuli mai mult printre pietoni (unde bicicletele sunt doar tolerate, adica pe strazi pietonale, parcuri sau in zone rezidentiale), trebuie sa reduci viteza si chiar sa te opresti, daca e cazul, ca sa eviti orice eveniment neplacut…

Daca te stii vitezoman, e mai sigur  sa te “blindezi” cu casca, genunchiere si cotiere.  Asa, macar, vei fi ceva mai protejat, in caz ca ai parte de vreo zi nefasta, gen “Marti 13, ceasul rau, pisica neagra…”

In fine, fii prevazator si responsabil! Fara insa sa te stresezi prea tare, ca sa te poti bucura de miscare si peisaj. In fond, asta e tot farmecul unei plimbari cu bicla!

Acest articol participa la concursul organizat de Coca-Cola, care, daca nu ati aflat inca, pune la bataie, an de an, cate o bicicleta rosie celor care sunt impatimiti ai mersului pe doua roti. Asa ca mine 🙂

Mai multe detalii despre concurs si campaniile Coca-Cola aflati pe site-urile http://www.arhiblog.ro/concursul-bicicleta-rosie/ si http://www.bicicletarosie.ro/.


4 comentarii

Vacanta mea ideala cu trenul in Europa

Mersul cu trenul a insemnat, in ceea ce ma priveste, aventura si cunoastere, dar si intoarcerea acasa, in provincie. Si astazi, cand vad trenurile in gara ma incearca un sentiment de nostalgie si melancolie pentru vremea cand eram studenta si faceam naveta intre Bucuresti si Banie. Evadarea din Bucuresti avea atunci un singur scop, de ordin sentimental: sa ma reintalnesc cu prietenii din scoala, de la bloc si sa ii revad pe bunici, dar si pe mama, care,  desi crescusem mare, inca ma astepta enigmatica si cuminte pe peron.
Era o adevarata „distractie” pentru mine sa calatoresc la clasa a II-a, asta insemnand: calcat pe bataturi din cauza imbulzelii, dat din coate,  conversatii anoste, mirosuri intepatoare, de sudoare si fier incins, mai ales in perioada verilor toride. Aceste mici „neajunsuri” aveau insa un farmec cu totul aparte, caci evadam – si cat de bucuroasa eram s-o fac – din capitala (cea fascinanta , cu viata ei tumultuoasa si ofertanta, dar infernal de poluata), iar pe masura ce ma apropiam de orasul natal, simteam ca …renasc. Ma cufundam in lecturi savuroase sau ma lasam pur si simplu absorbita de peisaj, in ritmul taraganat, deconectant, al rotilor de tren. Cateodata, nu stiu cum, nimeream, dupa locul inscris pe bilet, intr-un compartiment atat de slab luminat, incat, pe masura ce se intuneca afara,  de-abia mai puteam distinge barbat de femeie. Neputand citi, trageam un pui de somn…

Asa ma intorceam in timp, chiar in vestitul Orient Express, undeva pe drumul dintre Paris si Istanbul, strabatand Nancy –Strasbourg– München – Viena – Budapesta. La acea vreme, „trenul regilor si regele trenurilor” (cum i se mai spunea) trecea prin orasul meu natal,Craiova. Ma emotionam la gandul ca strabunicii mei il zarisera (probabil) pe peron si depanasera povesti, de noapte buna, copiilor, nepotilor. Odata ce reveneam la realitate, ma intrebam cat de minunat ar fi sa pornesc, eu insami, prin lumea larga, la bordul unui tren, dichisit, elegant, rapid,  confortabil.
In zilele, dar mai ales noptile, in care nu puteam sa adorm, ma delectam cu destinatii exotice si pitoresti , pe internet. Asa descoperisem, de pilda, vacante cu trenuri  si Perfect Tour ( site-uri care ofera pachete de calatorie la preturi foarte accesibile.) De cand visam la o croaziera feroviara,  Franta -Italia-Slovenia-Ungaria, nici eu nu mai tineam minte…
Parisul vibrant si romantic, care atragea mii si mii de artisti, scriitori, ganditori, aventurieri, indragostiti, in fiecare an, ma cucerise definitiv si iremediabil.Era absolut obligatoriu sa ii dedic cel putin o saptamana, ca sa pot sa-l savurez si sa-l cunosc pe indelete.  Ma asteptau intortocheatele si cochetele stradute medievale din Cartierul Latin, Champs-Elysee, Turnul Eiffel, Notre-Dame, galeriile Lafayette, Jardins des Tuilleries,  Luvrul (cu exponatele sale vechi de peste sapte mii de ani),  putin mai departe, la 17 km de Paris, Versailles…
Din traseul meu imaginar cu trenul nu lipsea nici partea de nord a Frantei ale carei regiuni(Calais, Picardie, si bineinteles, Alsacia si Lorena) ma ispiteau cu vinuri, sampanie, palate gotice. Catedrala din Reims, unde se incoronasera regii, castelul Chantilly, catedrala din Amiens sau palatele si gradinile de pe Valea Loarei (recent integrata in patrimoniul Unesco) erau toate bijuterii arhitecturale, care ma atrageau precum un magnet. As fi vizitat Strasbourg, apoi mi-as fi continuat drumul spre sud, prin Besançon, direct spre nordul Italiei, cu orasele ei istorice, scaldate in bogatie si frumusete:Genova, Milano, Verona, Venetia, Bologna, Florenta…

Ma intrista faptul ca taramul idilic numit Venetia s-ar putea vreodata scufunda inainte sa apuc sa il vad. Scriitorul american Herman Melville reusise, ca nimeni altul, sa capteze esenta acestui loc afirmand: „Prefer sa fiu in Venetia intr-o zi ploioasa decat in orice capitala intr-o zi frumoasa”. Primul meu gand, daca ajungeam aici, era sa ma imbarc pe celebrele vaporetti si sa admir in voie grandoarea orasului…

Al doilea oras care ma obseda, dupa Venetia, era Verona, cea rafinata si prospera, cu minunatele Piazza Bra, Piazza delle Erbe, (cea mai veche de aici), Arena din Verona – un amfiteatru roman construit prin sec. I d.H., Podul de piatra, Piazza dei Signori, Ponte di Castelvecchio sau Castelul Vechi. Un edificiu absolut romantic care ma vrajea, la fel de mult, era Casa Julietei , unde se petrecuse celebra scena de iubire, din literatura universala, intre Romeo Montague şi Julieta Capulet.  Nu eram sigura ca imobilul avea legatura cu ceea ce scrisese Shakespeare (din cauza unor neconcordante intre piesa si realitate), iar balconul de la care Julieta ar fi rostit cuvintele: “Romeo, ah! De ce eşti tu Romeo? / Te leapada de nume si de tata…” fusese (aparent) construit mult mai tarziu, in scopuri comerciale. Dar ce importanta mai avea? Pana la urma, daca ma luam dupa emblema aflata pe frontispiciu, edificiul apartinuse (probabil) familiei Capulet (nume care vine de la cappello, adica palarie). Cel putin, asa imi placea sa cred…

In fine, la intoarcere imi propuneam s-o cotesc spre Slovenia (via Ljubljana, Postojna, care ascundea o pestera impresionanta (capodopera a naturii), Celje, stravechea localitate istorica, Maribor, al doilea oras sloven ca marime), si in sfarsit, Ungaria, cea burgheza, monumentala. In Budapesta, cel mai frumos oras de pe Dunare, voiam sa ma duc oriunde m-ar fi purtat pasii, ochii, mintea. Majoritatea cladirilor, construite in prima jumatate a secolului 19,  in stil Art-Nouveau, atrageau atentia oricarui turist venit din Romania. Era reconfortant faptul ca, in aceasta metropola, ca si in Londra de altfel, nu aveai cum sa te ratacesti. Bine sistematizat, divizat in 13 sectoare (varos), orasul indica permanent hoinarilor, prin placutele plasate pe absolut toate cladirile din oras, in ce piata (ter), pe ce boulevard (korut) sau in apropierea carui pod (hid) te aflai. Budapesta se dezvaluia privirilor in toata splendoarea ei!  Citadella, podurile (9 la numar), intre care Podul Libertatii (dar si al sinucigasilor), Podul cu Lanturi, Hotelul de lux Gellert, tot in stil architectonic Art Nouveau, Memorialul Gellert (ridicat in amintirea Sfantului cu acelasi nume, calugar benedictin si stalp al crestinarii maghiarilor), Castle Hill (Castelul Regal) din Buda, care reusise sa supravietuiasca indelungatei stapaniri otomane sau Catedrala Sf Mathias (cea mai valoroasa biserica din Budapesta), datand din secolul 13, muzeele (chiar si Muzeul de Martipan) n-aveau cum sa nu ma farmece pentru totdeauna!

Ei bine,  asta da vacanta ideala cu trenul prin Europa, nu credeti?

E bine de stiut:
Daca printre voi se afla romantici, ca mine, in cautarea unor calatorii de neuitat, cu trenul prin Europa, sfatul meu este va cumparati bilete de tren de la Perfect Tour, liderul pe piata serviciilor de turism din România si reprezentantul Rail Europe (retea internationala care uneste intreg continentul). Rail Europe se afla in Romania inca din 2008 si este garantul unor experiente unice, la bordul unor trenuri moderne si civilizate, de toate tipurile: TGV, regionale, panoramice, de noapte (marcile schimbandu-se in functie de tara respectiva, ca de ex: SNCF pentru Franta, DB pentru Germania) si “internationale” (Eurostar, Thalys, Elipsos).


Scrie un comentariu

Invitatie la lectura: „Wilt” sau terapia prin ras

Titlul cartii „Wilt” face referire la personajul principal, Henry Wilt, un asistent subapreciat pe plan profesional, care preda literatura unor elevi slab pregatitit, inculti si badarani de la Colegiul Tehnic, situat intr-un orasel din sudul Angliei. Dominat psihologic vreme de 12 ani de catre sotia sa Eva, o aparitie feminina si voluptoasa, dinamica, practica si obsedata de curatenie, dar imatura din punct de vedere emotional, Henry Wilt ajunge sastisit atat sa predea materia de suflet unor neciopliti care nu au citit nicio carte in viata lor, cat mai ales nefericit-incurcat in meandrele casniciei. Astfel, in pragul deznadejdii, Wilt incepe sa viseze la cele mai trasnite si totodata grotesti metode de a isi ucide sotia. O serie de accidente imbarligate se succed in viata lui Henry Wilt, pe masura ce cititorul se afunda tot mai mult in itele naratiunii. Ceea ce este doar vis si dorinta arzatoare pentru Wilt se transforma intr-un plan failibil. El intelege ca, pentru ca totul sa decurga ca la carte, este nevoie de o asa zisa repetitie a actului criminal – cu o papusa gonflabila pe post de cadavru. Ideea trasnita este pusa in aplicare noaptea, chiar pe santierul din fata Colegiului la care preda. Destul de stangaci in miscari, Henry isi da seama cat de greu va fi s-o omoare pe Eva, din moment ce pare atat de complicat sa se debareseze de un simplu obiect de plastic. Grijuliu sa nu cada el insusi in put, Wilt arunca in final papusa care cade intr-o pozitie, ce va fi inevitabil de observat. Ca o fatalitate a sortii, ceea ce il sperie pe Henry se si intampla chiar a doua zi: muncitorii opresc turnarea cimentului, inainte cu cateva minute ca bratul papusii, ridicat intr-un gest disperat dupa ajutor, sa dispara din raza lor vizuala. Wilt incremeneste la fereastra clasei, de la care priveste intreaga tevatura si isi imagineaza deja cum lucrurile vor iesi la iveala, iar imaginea sa de profesor respectat va fi terfelita iremediabil pe vecie. Se creeaza o invalmaseala, santieristii sunt oripilati de crima odioasa si isi fac procese de constiinta pentru ca au asistat neputinciosi la cimentarea unui cadavru.
Inspectorii de politie ajung sa il interogheze pe Wilt, care indeplineste toate conditiile pentru a fi considerat un criminal profesionist fara scrupule. Convinsi, la inceput, ca sub tirul intrebarilor Wilt va ceda presiunii si va marturisi fapta, inspectorul Flint si comisarii de politie se dovedesc mai tarziu sleiti de orice vlaga si iritati la maximum de atitudinea ironica si perfect relaxata a nevinovatului profesor.
Pe de alta parte, totul pare sa indice faptul ca Wilt este raspunzator de crima, de vreme ce sotia lui nu poate fi gasita nicaieri. Ceea ce nu stiu ei este faptul ca Eva dispare din peisaj nu pentru ca ar fi fost ucisa, ci pentru a-i da o lectie lui Henry, dupa ce il gaseste tolanit in baie, mort de beat, intepenit accidental, dar foarte sugestiv, intr-o papusa gonflabila, la o petrecere de pomina.
Pentru a da uitarii episodul rusinos si de neiertat pentru Wilt , Eva pleaca intr-o aventura pe mare, chiar cu sturlubatica si nimfomana ei prietena, Sally, si sotul acesteia, biochimistul Gaskell.
La randul sau, Eva are parte de intamplari incredibile, situate la granita intre tragic si comic, alaturi de cei doi nonconformisti, oameni culti, dar fara caracter, ahtiati dupa bani si distractie. Intr-un acces de furie, sotii Pringsheim se deconspira, iar protagonista noastra ramane muta de uimire cand afla ca ceea ce parea a fi vina lui Wilt este doar opera ticnitei de Sally. In toata aceasta debandada totala, se starneste o furtuna teribila, lucrurile se complica rau de tot, iar Eva, desi este la un pas sa-si piarda viata, se salveaza gratie spiritului sau de supravietuire.
Cartea abunda in replici inteligente, ironice care nu pot decat sa aduca zambetul pe buze si chiar sa starneasca hohote de ras.
„Wilt”, „Alternativa Wilt” sau „Wilt e tare” sunt toate lecturi burlesti, dozate cu un spirit caustic extraordinar, care confirma pe deplin pozitia lui Tom Sharpe in topul umoristilor britanici contemporani.